Toleranţa absolută este un non-sens, pentru că toleranţa presupune negociere, la fel cum presupune un joc subtil al deschiderilor şi al compromisurilor. Întocmai de aceea, cel mai dificil pare a fi să-l tolerezi pe cel asemenea ţie, pe cel de care te despart diferenţe minime, dar de care te apropie o cultură şi un sistem de aşteptări comune.Cu alte cuvinte, toleranţa corect înţeleasă trimite la o integrare a celuilat nu prin asimilare şi ignorare, ci prin înţelegere, acord şi negociere.

      De aceea, toleranţa şi integrarea nu pot fi cuantificate şi diferenţiate în funcţie de cine este străinul pe care trebuie să-l accepţi. Nu poţi fi tolerant faţă de străinul absolut, şi intolerant faţă de cel asemenea ţie. Nu poţi deschide uşa acceptării şi a integrării, construind în acelaţi timp ziduri, vizibile sau nu. Nu poţi admite solidaritatea socială doar atâta timp cât eşti beneficiarul, şi nu donorul ei. Şi, mai ales, nu-l poţi îngrădi pe celălalt printr-o formă hibridă de acceptare, construind un zid mult mai greu de suportat decât o frontieră.

      Într-o Europă care renunţă la graniţe, instaurarea unor noi cortine de fier subminează chiar principiile pe baza cărora Uniunea Europeană a fost constituită. Modelul multiculturalismului, care trimite la o integrare onestă a diferenţelor, tinde să se transforme într-un model de ghetoizare a imigranţilor veniţi din Sud-Estul Europei. Şanţuri de despărţire a indigenilor de imigranţii români? Stigmatizarea unei naţiuni prin stereotipuri şi blamări? Reîntoarcerea brutală la discursul care îl numeşte pe celălalt “outsider” ? Toate acestea ne fac să ne întrebăm în care Europă a toleranţei şi a solidarităţii sociale urmează să ne integrăm.

      Sfârşitul anilor '80 a însemnat căderea unui zid care despărţea Europa de Europa. Dar, mai mult, Zidul Berlinului a semnificat o demarcaţie brutală între oamenii care aveau dreptul la libertate şi cei pentru care libertatea era un spaţiu interzis. “Fâşia morţii” sau “teritoriul nimănui”, aşa cum a fost numit Berliner Mauer, a însemnat renunţarea oficială la toleranţă şi la dialog. Acest zid fragmenta o lume în două, de aceea căderea lui a putut să reinstaureze o anumită unitate a celor două spaţii despărţite timp de mai bine de două decenii. Acum, însă, Europa îşi construieşte ziduri multiple, mai mici şi unele chiar invizibile, clădite din stereotipuri, prejudecăţi şi ignoranţă. Mai pot fi oare dărâmate aceste ziduri?

      Articolele denigratoare la adresa României, apărute în ultimul timp în cotidianul britanic “The Sun” izolează în mod arbitrar un popor european. Este un model de zid care, în loc de beton şi sârmă ghimpată, foloseşte stereotipuri şi stigmate. Problema e că betonul poate fi distrus, pe când stigmatele sunt supuse contagiunilor şi deformărilor succesive. Cotidianul amintit îşi asumă rolul unei voci autorizate, instituind un fel de panică generală a britanicilor în faţa imigraţiei româneşti. Care sunt argumentele? Nimic altceva decât statistici grosolane şi prejudecăţi lipsite de orice suport real. Stereotipul sărăciei şi al mizeriei- de unde tranformarea României într-o naţie de tuberculoşi-, precum şi stereotipul barbarismului- de unde imaginea românului pliată pe imaginea infractorului de rând-, toate acestea ridică, de fapt, o nouă cortină de fier, în totală contradicţie cu politica de recunoaştere şi de acceptare pe care este construită ideea unităţii europene.

      Paradoxul noii politici de deschidere a Europei este chiar acesta: se dărâmă graniţe, dar în loc se construiesc ziduri. Sunt toleraţi străinii absoluţi, care nu îşi manifestă identitatea şi care se lasă asimilaţi, dar sunt încercuiţi străinii de aproape, care vor să fie integraţi, aşadar acceptaţi. În anii '70, în Belfast s-au construit ziduri care să despartă cetăţenii aceluiaţi stat, dar confesorii unor religii diferite. Statele Unite ale Americii delimitează cu beton spaţiul american de imigranţii mexicani. Israelul se protejează de imixtiunea palestiniană, construindu-şi un zid de demarcaţie, care nu face decât să închidă posibilitatea unui dialog real între două culturi diferite. Betonul pare a fi arma modernă, prin care ne izolăm unii de ceilalţii. De unde întrebarea absolut firească: ne aflăm oare într-un impas drastic al spiritului de toleranţă? Nu mai avem resurse, umane şi sociale, pentru a gestiona în mod echitabil acceptarea celuilalt?

      Are Europa nevoie de ziduri pentru a nu fi silită să recunoască eşuarea unui proiect de integrare autentică, nu doar a statelor, ci şi a cetăţenilor acestora? Noi credem altceva. Europa nu se rezumă doar la un tabloid britanic şi la iniţiativa unor oraşe italiene de a ne respinge prin construirea de ziduri şi prin săparea de şanţuri. Europa înseamnă mult mai mult decât o formă modernă şi perversă de ghetoizare a propriilor cetăţeni. Pentru că asta se întâmplă acum în Italia- în oraşele Padova şi Schio-: se construiesc ghetouri pentru români, pentru cei care încă poartă anatema nedraptă a unor “cetăţeni de mâna a doua”.

      Recent, Papa Benedict al XV-lea a făcut un apel pentru promovarea onestă a respectării demnităţii imigranţilor din spaţiul european. Cuvântul care trebuie accentuat aici este cel de “demnitate”, pentru că poate românii din străinătate au resurse psihologice pentru a rezista atacurilor injuste şi schematizante, dar cu siguranţă statul român nu are resurse pentru a a-şi manifesta identitatea politică şi socială, cu demnitatea ştirbită. Demnitate înseamnă respect pentru adevăr şi mai înseamnă o bună proporţie a realităţilor şi a vulnerabilităţilor. România are probleme sociale, dar are şi o identitate care merită recunoscută şi acceptată. Şi apoi, România nu îşi găseşte locul într-un ghetou construit în mod intolerant, ci într-o Europă asimilabilă solidarităţii manifestate şi împărtăşite.

      Cetăţenii români din Europa care poartă stigmatul străinului sunt cetăţeni ai statului român. Întocmai de aceea, cerem statului român şi instituţiilor care ne reprezintă luarea unei poziţii oficiale în faţa atacurilor la adresa cetăţenilor României. Zidirea brutală la care este supusă etnia română, denigrarea stereotipică a identităţii noastre naţionale, ghetoizarea românilor din străinătate, toate aceste trebuie să dispară. Pentru că vrem să ne integrăm în Europa ca popor european, vrem să fim lăsaţi să ne prezentăm pe noi înşine, înainte ca alţii să ne tranforme într-un clişeu în care nu ne recunoaştem.

      Zidurile care fragmentează spaţiul occidental nu-şi mai au locul într-o Europă ale cărei principii fundamentale înseamnă solidaritate şi toleranţă. Este momentul să participăm cu toţii la dărâmarea cortinelor artificiale, care ne despart între noi şi care pot duce la eşuarea proiectului de unitate europeană.

---

Daca doriti sa semnati aceasta scrisoare va rugam sa ne contactati la adresa: