Prima declaraţie privind intenţia de a admite ţările central şi est europene în Uniunea Europeană a fost enunţată la Maastricht, în 1992, odată cu trecerea de la titulatura de Comunitate Europeană la Uniune Europeană. Ulterior, prin consiliul de la Copenhaga din 1993 au fost definite condiţiile politice şi economice ale lărgirii UE. Trebuie menţionate următoarele momente importante pentru conturarea Uniunii Europene: Tratatul de la Amsterdam – 1997, când s-a decis acceptarea primelor şase state la aderare, şi anul 2002, când s-a hotărât primirea a zece state în UE, dintre care opt est-europene: Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia.

Uniunea Europeană constituie un cadru destinat să faciliteze statelor membre realizarea obiectivelor de politică internă şi externă, cu respectarea şi aplicarea consecventă a unor principii fundamentale comune: principiul statului de drept şi al respectării legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform şi asigurarea protecţiei drepturilor derivând din reglementările comunitare; principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului-norma juridică având valoare universală; principiul statului-social; principiul pluralismului cultural; principiul subsidiarităţii.

Tot aici trebuie menţionate premisele statuate la Consiliul European de la Copenhaga din 1993 drept criterii pentru dobândirea calităţii de membru al UE: stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul faţă de minorităţi şi protecţia acestora; existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de-a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la ţelurile uniunii politice, economice şi monetare.
Legat de procesul de integrare a ţărilor central şi est europene foste comuniste, au existat încă din anii 1990 patru atitudini majore, enunţate după cum urmează:

1. O atitudine de “bunăvoinţă precaută”: evitarea unei extinderi contraproductive.

Această direcţie viza asigurarea unui suport limitat acelor state care pot să aducă o contribuţie pentru stabilizarea democraţiei, dar fără a lua reponsabilităţi prea mari. Aceasta deoarece UE ar trebui mai întâi să aprofundeze structurile deja existente iar eforturile sale nu ar trebui să se concentreze numai pe Europa de Centru şi Est, deoarece mai sunt şi alte regiuni ce trebuie avute în vedere, de pildă zona Mediteraneană.

2. Împotriva UE ca fortăreaţă:  desfiinţarea  hegemoniei birocratice.

Această direcţie era orientată împotriva centralizării UE şi pentru mai puţine reguli impuse, plus integrarea mai rapidă a altor ţări. În caz contrar, UE va deveni un soi de fortăreaţă, care se îndreaptă spre o hegemonie birocratică ce va conduce la o semi-colonizare a restului Europei, la o super-putere capitalistă care va domina restul Europei şi va încerca să menţină în afara graniţelor sale problemele Europei de Est, precum migraţia, conflictele naţionaliste şi militare.

3. UE ca model: adâncirea UE cu un sistem de securitate (pan-) european

Această direcţie considera că singurul mod în care securitatea europeană poate fi desăvârşită este să fie deschisă tuturor ţărilor dornice să devină membre, iar o pace durabilă nu poate fi obţinută decât prin integrare comprehensivă, cu aceleaşi criterii pentru fiecare stat. Problemele pot fi rezolvate într-un mod paşnic şi democratic doar printr-un parteneriat de pe picior de egalitate.

4. Resposabilităţi pan-europene: adâncirea UE pentru a deveni un garant pentru bunăstarea europeană

Această direcţie considera că UE are responsbilitatea, ca organizaţie stabilă şi de succes, şi capacitatea să sprijie ţările est-europene şi să stabilească un sistem de pace durabil.
În final, să precizăm că există în continuare o “mixtură” privind atitudinea faţă de integrarea europeană, dar ceea ce poate fi specificat clar se referă la criteriile de aderare. Astfel, statele care vor să devină membre UE trebuie să fie a) democrate b) capabile să se integreze din punct de vedere economic, politic şi instituţional şi c) pregătite să accepte acquis-ul comunitar.
Din perspectiva avantajelor pe care Uniunea Europeană le-ar avea în urma aderării statelor central şi est europene, trebuie spus că sunt două tipuri de beneficii, pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, avantajele pe care Uniunea Europeană le-ar avea din integrarea ţărilor Central şi Est europene ar fi extinderea pieţei de desfacere, importul de materii prime şi exportul de produse cu un grad înalt tehnologic. Totuşi avantajul principal este acela pe termen lung şi anume cel politic. Cât de repede va reuşi Uniunea Europeană să înlăture decalajele economice dintre ţările membre şi cât de repede va realiza reforma instituţională, rămâne de văzut. Oricum, de acest lucru depinde rămânerea ei în cursa pentru câştigarea supremaţiei de putere mondială pentru secolul al XXI-lea.


Bibliografie

• Dobrescu, Paul, Geopolitică, Bucureşti, editura Comunicare.ro, 2003
• Mario, Telo (ed.), Vers une Nouvelle Europe-Towards a New Europe?, Belgia,Editions de l’Universite de Bruxelles, 1992
• www.europa.eu.int