Prin decizia de aderare a ţărilor din Estul Europei la Uniunea Europeană, caracterul geopolitic a primat în faţa celui economic (realizabil şi el dar pe termen lung). Ceea ce face să existe păreri contradictorii cu privire la această aderare oarecum forţată, este faptul că pendulul economic al Uniunii nu a avut aceeaşi frecvenţă de mişcare cu cel politic. Dacă din punct de vedere politic, aşa cum am arătat, decizia este binevenită şi în interesul viitorului Uniunii ca putere mondială, din punct de vedere economic nu putem afirma acelaşi lucru.

Exista deja un decalaj considerabil între statele foste comuniste (chemate la negociere în 1998) şi ţările membre, şi chiar şi între statele membre existau diferenţe. Deci, era nevoie mai întâi de timp, de un răgaz care să-i permită Uniunii să asimileze noile ţări membre, să înlăture decalajele, să facă anumite restructurări instituţionale şi să-şi rezolve problemele deja existente (cu anumite ţări membre care nu mai ţineau pasul cu liderii). Din punct de vedere economic, Uniunea Europeană absorbind ţări mai puţin pregătite, riscă să-şi diminueze viteza de înaintare, să piardă timp şi poziţii câştigate cu greu.
Astfel, agricultura ridică unele probleme. UE este permanent confruntată cu excedente de producţie, iar producţiile din Europa Centrală şi de Est sunt mai degrabă concurente decât complementare. Integrarea Europei Centrale şi Orientale nu ar putea decât să agraveze criza de supraproducţie, ceea ce explică reticenţele UE şi ale asociaţiilor sale agricole, care ar prefera reluarea exportului către Rusia.
În sectorul industrial, infrastructurile de producţie sunt adesea învechite, dar mâna de lucru are o formare tehnică satisfăcătoare, iar costul este atât de redus, încât marile firme devin interesate  să fabrice aici o parte din piesele detaşabile sau din articolele de care au nevoie.
Că vrem sau nu, lărgirea Europei ridică problema noului statut al Rusiei şi al aliaţilor săi din cadrul CSI. Evoluţia în curs pare să dea apă la moră curentului ce promovează eurasismul; totul se petrece ca şi când Rusia ar fi împinsă şi mai la est. Sunt necesare negocieri delicate pentru ca restructurările în curs de realizare să nu conducă la formarea a două blocuri ostile; din acest punct de vedere, viitorul Rusiei este foarte important pentru UE.
Totodată, importante dificultăţi ale integrării Estului Europei în Uniunea Europeană provin din încorporarea dreptului european, prin necesitatea de a adopta cele 80.000 de pagini de acquis comunitar şi mai ales de a le aplica.
Apoi, conversia idealului unei Europe reunificate în realitate, care a constituit chestiune centrală a agendei europene începând din 1990, a eşuat. Nu există reunificare a Europei, ci numai extindere a Uniunii Europene.
Încă din primii ani în care s-a pus problema integrării statelor foste comuniste, specialiştii s-au aflat în faţa unui paradox. A accepta ţările Est-Europene ar echivala cu o descreştere a coeziunii şi a eficienţei în interiorul organizaţiei. A nu accepta ţările Est-Europene ar echivala cu mărirea prăpastiei dintre o Europă de Est instabilă şi o Europă de Vest prosperă, dar în acelaşi timp Europa de Vest ar deveni mai puţin sigură.
Extinderea Uniunii Europene spre Est aduce aşadar în prim plan disputa între adâncirea şi lărgirea integrării. A susţine că ele ar trebui să avanseze împreună înseamnă a simplifica viziunea referitoare la modul în care Uniunea va fi capabilă să avanseze lărgirea şi să aprofundeze integrarea în acelaşi timp. A amâna lărgirea până la completarea integrării politice ar echivala, în mod cert, cu o sine die concediere a problemei.
Este clar că în condiţiile lărgirii actuale a Uniunii, cursa mondială poate fi momentan pierdută de Europa în favoarea celorlalte regiuni Asia-Pacific şi NAFTA. Fostul ministru de externe al Franţei, Jean-François Poncet îşi punea întrebarea legată de viitorul Europei: "spaţiu economic sau putere mondială ?". Se pare că Uniunea vrea să fie şi una şi alta. Pentru a deveni putere mondială, Uniunea Europeană trebuie să-şi întărească instituţiile, să aibă o monedă comună (ceea ce s-a întâmplat deja), o diplomaţie comună şi o apărare comună. Toate aceste deziderate s-au avut în vedere la Helsinki, spre a fi realizate într-un viitor apropiat.
Odată demarat, procesul de integrare europeană este unul ireversibil. Dar trebuie să constatăm, în acest moment, că o Uniune lărgită nu înseamnă numai un număr sporit de state membre ci şi un grad mai mare de eterogenitate. Europa este un continent al diversităţii şi al multilateralităţii culturale. Puterea şi “farmecul” Uniunii Europene s-au bazat, însă, tocmai pe capacitatea ei extraordinară de a crea unitate din diversitate.
Evident, o serie de interese naţionale -legitime- pot apărea în cadrul Uniunii Europene, adesea diferite, clar diferenţiate sau chiar divergente. Să nu uităm că, spre deosebire de modelul american "melting pot" -conglomeratul nediscriminant, omogenizator al cetăţenilor SUA, indiferent de originea lor etnică in momentul emigrării -, construcţia Europei unite se bazează tocmai pe respectarea diferenţelor, fie ele de natură etnică, istorică, tradiţională, religioasă, geografică sau culturală. Unitatea vechiului continent este rezultatul opţiunii libere a unor state suverane cu o lungă istorie, cu o identitate naţională în general bine consolidată de-a lungul secolelor şi ale căror diferenţe trebuie integrate in patrimoniul european comun în virtutea principiului că, în actuala conjunctură mondială, pentru europeni este mult mai important ceea ce îi uneşte decât ceea ce îi desparte.


Bibliografie

• Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie- gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001
• Moţoc, Iulia, Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii la Est, Editura Paideia, Bucureşti, 2001
• Telo Mario (ed.), Vers une Nouvelle Europe-Towards a New Europe?, Editions de l’Universite de Bruxelles, Belgia, 1992
• www.europa.eu.int