După primul război mondial a apărut opoziţia între două concepţii despre construcţia Europei: o simplă cooperare, care să menajeze suveranităţile statale existente, sau o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare.

A doua concepţie, în mod deschis federalistă, este susţinută de autori care, pentru a nu fi în mod necesar izolaţi, nu sunt decât simple persoane private: contele Coudenhove-Kalergi (în 1926 el reuneşte la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene) şi danezul Heerfordt. Ideea unui “federalism” european ridică foarte multe obiecţii în mediile guvernamentale. În perioada imediat următoare războiului, impulsul pentru construirea Europei Occidentale este dat din exterior, de către Statele Unite ale Americii (SUA). Ridicarea Europei apare ca o necesitate, ce provoacă, într-un mod pragmatic, crearea unor organizaţii europene de cooperare în domeniile economic, militar şi politic.

În acest articol voi aborda numai problematica naturii politice a procesului de integrare în Uniunea Europeană (U.E.) şi caracterul său unitar, în ciuda considerării de o importanţă deosebită şi a aspectului juridic al acestui proces. Din punct de vedere politic, la nivel teoretic, se remarcă două abordări: una federalistă şi una guvernamentalistă. Cea federalistă pune accentul pe caracterul supranatural al instituţiilor comunitare şi pe rolul decisiv al guvernelor statelor membre. Ca sistem politic, federalismul îmbină suveranitatea cu autonomia, recunoscând autonomii politice, administrative, financiare locale şi acordând puterii centrale doar competenţele pe care diversele componente consimt să le cedeze. În teoriile guvernamentaliste statele naţionale, ale căror guverne posedă suveranitatea şi legitimitatea politică, au un rol predominant în luarea deciziilor. Consiliul de Miniştri încă are mai multă putere decât celelalte instituţii. Deciziile adoptate la nivelul grupului sunt controlate de guvernele naţionale, susţinând că U.E. ar trebui să se limiteze la activităţi de cooperare (ca organizaţiile internaţionale), nu să întreprindă acţiuni independente. În acest fel, se caută limitarea profunzimii cooperării şi transformarea U.E. într-o comunitate de state, în care suveranitatea statală (nu a oamenilor) primează. U.E. se constituie, în cele din  urmă, ca o entitate politică, socială şi economică, de tip sui generis, situându-se la graniţa dintre federaţie şi confederaţie.

Armonizarea, la nivel de manifestare obiectivă pe scena internaţională a statelor membre, este permisă de anumite principii şi proceduri formale: informarea, consultarea, coordonarea şi unificarea. Astfel, se remarcă mai multe niveluri ale integrării:

1. zona liberului schimb – barierele vamale sunt desfiinţate (ţările membre îşi păstrează autonomia, politicile comerciale rămânând la dispoziţia ţărilor de origine)
2. uniunea vamală – politici comerciale comune şi tarif vamal extern comun
3. piaţa comună – libertatea persoanelor, libertatea bunurilor, libertatea serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor
4. uniunea economică şi monetară – precedată de uniunea economică şi cea monetară, înfăptuite separat (moneda comună şi convertabilitate deplină a monedelor, politica monetară comună şi coordonarea politicilor economice naţionale)
5. uniunea politică (model federal) – structuri politice comune (cetăţeni, partide politice, forţă de securitate comună, reprezentare externă unică); uniunea politică rezultă din complementaritatea a două efecte: spill-over (efectul antrenării progresive – integrarea sectorială duce la integrarea generală) şi cliquet (efectul declanşatorului – dinamica integrării este ireversibilă, costurile economice şi politice ale renunţării sunt inferioare celor ale continuării)

U.E. este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare, care a început în anul 1951, între şase ţări europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. Astfel, în mai bine cincizeci de ani au avut loc cinci valuri de aderare succesive:

• 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii;
• 1981: Grecia;
• 1986: Spania şi Portugalia;
• 1995: Austria, Finlanda şi Suedia;
• 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
• 2007: România şi Bulgaria
• Turcia şi Croaţia sunt ţări candidate cu care negocierile de aderare au început, aderarea lor constituidu-se în următorul val.

   Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre.



Bibliografie

• Bărbulescu, Iordan, Uniunea Europeană. Aprofundare şi Extindere, Bucureşti, editura Trei, 2001
• Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003